Iarna din copilarie

Candva in vremurile cand copii se bucurau de frumusetea iernii , oamenii erau mai buni, erau in aceeasi credinta si aveau multumire pentru implinirile lor cele mai marunte, visele si idealurile lor erau reale fara sa-si doreasca mult mai mult decat puterile lor..  Atunci vuia inteaga strada plina de  rasete si glasuri fericite de copii care trageau de saniile lor cu talpici din lemn spre derdelusul satului.  Copii de toate varstele isi manifestau bucuria prin singurul joc al sezonului care era asteptat  si care dadea viata satului ce  parea pustiu..  Saracia era capitan in fiecare familie dar ea trecea pe locul secund ; era neobservata si nimeni nu-i dadea vre-o atentie  era ceva ce nu deranja pe nimeni. Copii satului erau imbracati la fel , cu hainute saracacioase din lana de oaie sau din postav; iar picioarele incaltate cu sosete de lana si cizme de cauciuc si chiar opinci cu obiele .
Ce sunt obielele?     Bucati de monton un material moale si calduros care infasura talpa piciorului pana mai sus asa cum se infasoara un copil in scutec. Mainile erau protejate de manusile de lana pe care omul contemporan se pare ca incepe sa le caute.  Derdelusul se numea in acea vreme partie, asa raspundeau copii cand erau intrebati -  unde mergeti?   -La partie. acolo unde toata lumea uita de foame iar cei care mancau dimineata nu faceau abuz ci doar o cana de lapte cu paine sau mamaliga.  Mancarea nu era cel mai important lucru din lume si nu era o grija ca in ziua de astazi, pentru ca orce taran avea in curtea sa o vaca o oaie , un porc si ceva oratanii din care sa  traiasca.  Bineanteles ca existau si unii  copiii care erau mai saraci si pentru asta trebuia  ca seara la intoarcere de la partie sa ne traga pe sanii pana acasa ; in schimbul acestei prestatii vroiau si ei ceva jumari sau untura pe paine.  Dar oricum oamenii se ajutau fara conditii, treceau la patrulat prin sat pentru a vedea daca cineva nu are casa inzapezita , pentru ca se mai intampla si asa ceva . Erau ierni grele cu zapada cat gardul si cu viscol de nu se putea vedea la cativa metri.  Iubeam acele zile furtunoase , si imi mai placea cand mama ne facea oua cu carnati si mamaliguta iar alaturi o bucata de varza murata . Mirosul acela il simt si astazi chiar daca am ce imi trebuie parca nu miroase ca atunci.  N-am incetat sa imi amintesc de partia de la marginea satului , de cazaturile cu sania ce prindea viteza la vale si nu pot uita cat de zbarcite erau picioarele dupa o zi de sanius . Pentru ca se stia foarte bine ca odata ajunsi la partie nimeni nu mai pleca pana seara  chiar daca simtea ca i-au inghetat mainile si picioarele . Soba de pamant era cea mai mare dragoste a noastra cand ajungeam acasa de aceea  o imbratisam cu drag pana cand o mancarime se punea pe piciorele si manile inghetate.   Gerul ingheta apa in caldari    si geamurile de la casa erau brodate cu flori de gheata prin care nu se putea vedea afara , insa suflam intr-un singur loc pana se dezgheta un pic si un ochi priveam afara iarna care zambea prin nameti si care ne invita sa punem  limba pe geam sau pe clanta usii sa vedem cat de rea este  ..Toate acestea faceau parte din copilarie sunt lucruri marunte pe care copii nostri nu le stiu si nu au avut cum sa le traiasca pentru ca totul s-a schimbat . si din schimbare in schimbare se pare ca vine un nou inceput chiar in acesta iarna. 

Frunza, intr-o carte.

Raftul cu carti invechite de timp si care nu au mai fost rasfoite , se trezeste la o noua viata in aceste timpuri cand vine dorul de citit. Foi ingalbenite de ani si ani sunt acum trezite din somnul uitarii si a nepasarii , si fosnesc mirate ca cineva care le-a mai rasfoit candva le dau din nou buna ziua. Revin la viata si  la bucurie cand sunt stranse in manile calde care transmit aceiasi placere de a le deschide.  Rasfoita cu drag cartea frumoasa  si minunata arunca un aer ca de evantai si nu intarzie sa se deschida acolo unde semnul de carte este o frunza ruginie ce asteapta de ani sa-si schimbe pagina. Citesc franturi de fraze si incerc sa-mi amintesc daca intr-adevar frunza este un semn de carte sau o simpla frunza dintr-o toamna  stransa ca un ierbar. Ce mai conteaza ierbar sau semn de carte este o frunza, o amintire;  sau poate este energia unei stari  minunate din toamana mea preferata. 
Caut  in fiecare carte si descoper ca nu este singura  care pastreaza frunze presate sunt cateva dar frunzele sunt diferite  in semn ca toate mi-au fost dragi .  Ce lucruri marunte care schimba ceva , bucura cu finetea lor si in special cu culorile pastelate ce tradeaza plecarea din viata,   tradeaza sfarsitul unui anotimp , a unei etape. Ce suntem noi pe langa frunza pastrata in semn de carte sau ierbar ? Oameni intelepti , oameni cu simturi si cu trairi , oameni constienti care candva vor fi cenusa unei frunze presate.

Matusa Marita Patrauceanca

Maria mama mea Povestitoarea

 La marginea de sat unde firul apei curge in valea care inunda campul si unde  padurea are un vuiet aparte.  intr-o casa prea mare pentru o singura persoana traia Patrauceanca. Istovita de munca si inpovarata  de ani ; zi de zi isi cauta linistea muncind prin gospodarie si iubind copii lui Maria  Dragostea aceasta ai alina durerea de mama pentru ca in inima sa  o rana sangera cu durere pentru fiul ei care a incheiat socotelile cu viata in timpul armatei.Cu pestelca in fata culegea  fructele cazute din pom  si isi umplea  buzunarele incapatoare pentru a face cate o vizita la copiii  Mariei; de aceea aceste daruri ale naturii sunt atat de iubite de copii si primite cu bucurie. Inca de la poarta vocea ei de femeie puternica este auzita de cei doi baieti care de cum o zareau  strigau in gura mare
 " A venit bunica Ita, a venit bunica Ita." Iara batrana scotea cateva prune murdare pe care le stergea cu pestelca si ai indemana pe copii sa le manance dar nu inaite de a le spune sa se stearga la gura Zicand
 "Haide-ti mai tuturoilor va-ti  sters pe la gura sa va dea bunica ceva bun?" Cei doi baieti cu dosul manecilor se stergeau la gura frecand obrajii cand intr-o parte cand in cealalta,  dupa care rasplata era cel mai fericit moment ; erau atat de bune prunele lui matusa Patrauceanca. incat gustul lor este simtit pana astazi, amintirea clipelor emotionante ale copilariei nu poate trece fara aceste franturi din filmul vietii.   Cand a sosit momentul de despartire si Patrauceanca si-a luat ramas bun de la Maria si copii ei si de toate cunostintele in viata a lasat vorba unor rude ca la moartea ei sa-i dea de pomana o oaie la copii lui Maria . Oaia a fost poate un simbol puternic si o vie amintire pana in ziua de astazi, prin simplu fapt ca la inmanarea acestui animal frumos si bland copii erau mici incat nu puteau tine bine oaia , unul o tragea de lana, iar celalalt daca a vazut ca nu poate fi stapanita  a incalecate si o tinea intre picioare cu mainile infipte adanc in lana alba si matasoasa.acest frumos tablou i-a facut pe toti satenii sa uite ca sunt la o inmormantare si au inceput sa rada; poate chiar acest lucru i-a placut Matusii Marita.
Anii s-au scurs Patrauceanca  a putezit dar poate sufletul ei inca m-ai zboara pe aceste meleaguri unde a trait . In schimb traieste mama mea Maria care impreunaa cu fratii mei isi amintesc cu drag de acea perioada a vietii, in care bucuria unor prune  aduse de o batrana facea mult mai mult decat toate dulciurile din ziua de astazi.Cu cat timpul trece , cu atat amintirile sunt mult mai dulci si mai parfumate. Sa iubesti cu inima ; locuri , oameni, amintiri   este un colt de rai pe care trebuie  sa-l respectam pentru placerea sufletului nostru si a celorlati . 

Dansul amintirilor

Nu am incetat sa trec de la o clipa la alta fara amintiri, unele frumoase, altele mai putin frumoase, iar pe cele urate le-am sters din mintea mea pentru a nu-mi face prea mult rau .Le adun in mintea mea atunci cand sunt singura si trista si petrec timpul calatorind in copilarie , in adolescenta si toate toate imi trec prin fata ochilor precum o expozitie de tablouri.Privesc pe fereastra si vad departe in zare scene demult uitate dar tresar pentru ca vantul trimite prin fereastra boarea de caldura ce misca perdelele de matase care imi invaluie piciorele trecute dar totusi frumoase.Tresar la tot ceea ce-mi face placere si descopar cat de zvapaiata eram si cat de neastamparata precum un baietoi. Dar cea mai adanca si impresionanta scena a fost prima zi de liceu , pentru ca trebuit sa parasesc catunul de cateva case si merg la oras sa devin ceea ce de fapt nu am devenit niciodata.Cu valiza de carton in care erau oranduite cateva schimburi , sapun , ata si papanasi facuti de bunica , paseam tantosa jucandu-mi rolul de actrita; era o valiza saraca ramasa de la fratii mei mai mari  in care nu conta cum erau asezate important era ca taranul pleca la oras.Despartirea de locurile natale ,a fost mult mai usoara decat credeam si totusi era o bucurie cu amaraciune, un amestec de teama si o mare bucurie de libertate pe care inca nu o gustasem pana atunci......cu capul in jos am raspuns printre sughituri de plans
_Da , da mamico am inteles nu te fac de rusne. Asa am descoperit cat de mare este lumea , cat de frumoasa sau trista poate fi viata . M-am descoperit pe mine insami , asa cum eram simpla neastamparata  si plina de voie buna in fata tuturor celor care nu puteau fi la fel ca mine. Satul copilariei mele  a ramas locul sfant care m-a impodobit cu dragostea pentru lucruri marunte si care pentru mine au un pret foarte mare.  Indiferent unde ma  aflu exista o raza de lumina care insira in fata mintii mele obiceiuri cu amintiri care m-au trecut granita lumii civilizate unde imi petrec si acum viata si care nu poate sa fie in aceleasi culori ca atunci , acolo departe de ochii sfidatori ai nemultumirii. Picioarele imi sunt grele de ani ,  iar calcaiele sau tocit de incaltamintea tarsaita pe asfaltul incins ce dogoreste viata capitalei. Prezenta aici cu minte si trup  traiesc povestea prezenta alaturi de cei dragi , iar sufletul este uneori absent pentru ca fuge in locuri ascunse  ; ce sunt pline de amintirea anilor trecuti si unde pasii mei au dansat frumusetea acelor zile necunoscand restul universului . 

Papusa Aradeanca

A fost  o moda candva , cel mai frumos cadou pe care puteai sa-l primeti era o papusa care spunea mama , inchidea , deschidea ochii si care avea o placuta de material plastic pe care era scris un nume, evident romanesc.Aceasta este papusa mea  care am pastrat-o  peste ani , nu stiu de ce dar cred ca mi-a placut , acum sta intr-un colt si nimeni nu o mai baga in seama;  doar atunci cand fac ordine o mai intreb ce mai face. Pana sa  am copil   papusa era dragostea mea dar dupa aceea locul ei  a fost luat de minunea mea de baietel . Si dupa cum bine se stie ca baietii se joaca cu masinute si robotei , casa a fost invadata de aceste jucarii si papusa  a  ramas  doar o amintire.   In acele vremuri nu existau prea multe jucarii dar nu  si le permitea toata lumea asa ca m-am multumit cu aceasta papusa tocmai  cand m-am angajat ;  poate de aceea mi-a fost asa de draga   si am putut sa o pastrez ca amintire. Fabrica Aradeanca lucra din plin si facea  mult export cu un tip de papusi artizanale care aveau un mare succes pe piata externa , este imposibil sa nu fi vazut acele statuiete cu romancuta si cu ciobanelul imbracati national pe un postament care era inchis intr-un geam de plastic; .acestea erau cadouri de baza care se faceau intre familii, de aceea unii mai au si astazi asemenea produse in vitrina.  

Rafturile marilor magazine erau ticsite de papusi cu par  blond  , saten , roscat si negru abanos care iti luau  ochii in incercarea de a o alege pe cea mai frumoasa . La papusa mea ai lipseste rochia originala si aam imbracat-o cu o pereche de pantaloni scurti care erau al copilului, asa ca am doua  amintiri.

Picaturi de amintiri

 Bunicii mei prin anii   1972

.Rasfoind un blog am gasit un articol despre disparitia bunicului, si mi-am amintit ca in aceasta vara am fost pe la casa bunicilor , unde m-am inconjurat de amintiri placute .   Printre altele am fotografiat cateva tablouri care sunt destul de vechi si care le gasesc mereu atarnate in perete. 

In primul tablou sunt bunicii mei in vremea tineretii lor , si acest tablou il stiu de cand m-am nascut, . 

se poate vedea diferenta mare care schimba fizionomia si adanceste trecerea timpului.   

Vor ramane vesnic in amintirea mea  si n-am sa pot uita ca bunicii mei tineau Biblia pe masa drep hrana sufleteasca.  

Da-mi un frang!

Vara arzatoare la tara si pe campul ce se desira la margine de sat pana la poalele dealurilor pline de vita de vie. Lanuri intregi de porumb asteapta sa fie sapate de mana omului harnic si gospodar care zi de zi cu sapa in spate si tosca cu mancare pleaca spre postata ce ai revine familiei din neam in neam , pentru ai da viata prin roadele sale ce aduc multumire si care asigura mamaliga de baza intr-o familie. Cu trupul istovit de oboseala se intorc parintii in cete de la munca campului si totul pare ca la plecare ,se aud zgomote si voci razand , ca si cum truda lor nici nu exista. La intoarcere acasa toti uita de oboseala si intra in cea dea doua runda de munca in curte cu animalele si cu pasarile, dar totul este ceva firesc iar pe noi copiii ne umple bucuria ca suntem din nou impreuna cu parintii ce ne ocrotesc. Seara vine pe indelete si o umbra deasa se lasa peste sat , miresme de flori in amestec de lemne arse la plita din bucatariaa de vara se ridica deasupra satului si arome amestecate de mancare se duc pana in vecini. Ulcele de pamant sunt umplute cu laptele de la vacuta blanda care stie foarte bine ca noi o iubim fiindca ea ne daruieste hrana din plin pentru existenta noasrta . Nu toata lumea poate creste o vacuta asa ca noi suntem mai norocosi , dar nu uitam niciodata ca avem si vecini care li se umple fata de bucurie cand peste gardul din spatele casei sunt strigati pentru a primi portia preferata de lapte. Seara sa instalat si se aud doar greierii taraind cantecul lor stiut iar in- spre cer se ridica un sunet ascutit semn ca se ascut sapele. Rand pe rand se inmultesc zgomotele de ciocan ,care raspandesc inspre cer cantare de lauda pentru clipa minunata de viata , multumindu-i divinitatii pentru ca sa mai incheiat o zi. Linistea noptii se aseaza precum roua pe iarba si trupurile obosite isi gasesc odihna pentru o noua zi de munca laa camp. Dis de dimineaata se aud zgomote in curtea plina cu pasari si fiecare isi cauta de atributiile sale pentru ca toate sa fie sfarsite in scurt timp , casa poata pleca la camp. Cateva vorbe in soapta se aude de la geam semn ca a sosit timpul de plecare si ca suntem singuri si sa ne purtam de grija pana seara. Ziua incepe zgomotos , pentru ca niciunul dintre noi nu vrea sa faca ceea ce spune altul asa ca fiecare face ceea cei place dar pe primul loc este joaca ; ce griji , ce ganduri ,nu exista asa ceva suntem copiii si credem ca momentul este cel mai important si restul nu este interesant sau nu ne apartine.

Pamantul da roade dar nu da bani imediat ,este ceea ce eu nu stiam la vremea aceea si imi amintesc cu drag ca prima mea vorba care o spuneam cand ieseam in intampinarea parintilor ce veneau de la sapa , era ;"Taticulet da-mi un frang" .se obisnuisera toata comunitatea ca eu ceream de la tatal meu seara de seara un franc , pe care uneori il primeam alteori nu ; era un leu de metal micut si frumos care pe semne imi indulcea clipele pentru ca imediat eram la cooperativa sa cumpar bomboane. Pare de neanchiput; dar erau frumoase acele clipe cand saream intr-un picoir de bucurie si ma simteam in siguranta alaturi de toti cei dragi. Timpul a trecut fara mila si zilele acelea au ramas simple amintiri , doar satul mai pastreaza in taina vremurile trecute de atunci pe care nu uit sa le caut in fiecare vara .

Zeita desculta

Cu pasi marunti merg pe cararea ce duce pe o strada anume, este strada unde se aduna copiii toti pentru a se juca. Tarana fierbinte patrunde prin sandalele gaurite si imi incalzeste talpa piciorului, si imi zic in gand ca ar fi bine sa ma descalt si eu asa cum sunt ceilalti copii. Ma aplec usor pentru a-mi desface cataramele de la sandale si prin minte imi trec mii de intrebari de ganduri frumoase copilaresti si dintr-o data ma cred o zeita . O zeita ce merge desculta prin iarba si prin tarana fina incinsa de soare care o mangaie si o arde la picioare; norocul meu este ca se mai gasesc si pietre care ma inteapa si ma aduc la realitate din visele mele copilaresti. Parul saten prins in mot imi cade pana sub urechi si imi cuprinde fata mica prelunga dandu-mi o alura putin mai matura decat realitatea ceea ce imi da putere sa cred ca sunt cineva , adica o zeita. Tunsoarea mea ii face pe cei din jur sa rada cu haz pentru ca fratele meu are grija sa ii anunte pe toti ca mamica ma tuns "castron"si ca aceasta m-a ciupit de ureche cu foarfeca pentru ca el se amuza tare mult pe chestia asta cu tunsul in familie.

Cu sandalele in mana dreapta arucate peste umar pasesc rar dar apasat precum un om puternic care se duce la lucru , spre locul unde jocurile au inceput deja si de unde se aud doar zgomote facute de copii, acel ceva care da frumusete vietii si care nu se vede. Ma intreb daca voi fi si eu primita in vreo echipa pentru ca nu prea sunt de seama lor si nu au nevoie de una ca mine care sai impiedice. Dar cu incredere ca voi fi acceptata in joc merg, sperand ca fratii mei vor fi cei care nu ma vor lasa deoparte; merg intracolo si bataile inimii le simt asa de tare parca vor sa-mi strapunga pieptul.

Si ajunsa la locul cu pricina ce credeti ca aud

_ "Da tu ce cauti aici ? dute acasa...te-a trimis mamica?"Artagoasa din fire dau raspunsuri rapide , spunandu-le ca am venit sa ma joc si ca daca nu ma vor acolo

_ "ma duc si va spun lui mamica, ca ma trimiteti acasa". Mamica fiind pentru noi cei trei copii "" litera de lege" si nu numai ,ci si pentru copiii vecinilor pentru ca ea are grija de fiecare sa-si primeasca gogoasa sau cana cu lapte . In momentul in care gogosile sfaraiau pe foc deja pe toti copii de la joaca ai apuca foamea si atunci ea devea mama pentru toti. Pai incearca cineva sa ai opuna rezistenta ? sau sa ai raspunda , vai si-amar de fundul aceluia, copii trebuie sa asculte parintii ; scurt si la obiect. de multe ori mamica sa scape de mine sa nu o mai zapacesc , ma trimitea la joaca, si eram nevoita sa-i caut asa ca; din grup vine o intrebare;

_La ce esti buna , la fuga? si raspunsul vine printre suspine..

_Sunt cea mai buna la fugit.

Atunci toata suflarea de pe ulita au hotarat ca se joaca "careu " Acest joc format din doua echipe ,nu conteaza din cate persoane este format ci doar sa fie numar egal , de o parte si de cealalta. Apoi se face pe pamant un careu cu laturi egale ,acesta are patru colturi si in fiecare colt stau cei care sunt la bataie , adica au puterea . In mijlocul careului intra rand pe rand cate un copil din echipa care este la porci adica cei mai slabi . Mingia mica de cauciuc se plimba de la unul la altul prin toate colturile pana il oboseste pe cel din mijloc si care trebuie lovit cu mingea. In cazul in care este lovit acesta iese afara , iar daca nu este lovit iese afara cel care a aruncat cu mingea ,si jocul se termina atunci cand sunt eliminati toti dintr-o echipa. Si iata-ma pe mine in formatia care eraa la "porci'", membri se aleg printr-o tehnica cu ascunsul paiului intr-una din maini la spate si care ghiceste il ia pe cel mai bun , asa ca eu am ramas la urma ; in concluzie nu ma vroia nimeni. Incepe jocul si ca ei sa fie siguri ca termina cu mine m-au bagat prima in joc, si de aici incepe adevarata mea stralucire de zana . Atat am alergat in careu ca nici eu nu mai stiam la cine era mingea dar eliminam unul cate unul. Mi se parea ca soarele se invarte deasupra mea si ca ma lumineaza numai pe mine ,simteam cum dansam prin mijlocul lor si rochita subtire de stamba sarea cat mai sus ,atingandu-mi picioarele mici si rapide. Eram fericita ,eram plina de viata, simteam cum totul era ca un glob de cristal in care ma vedeam doar pe mine , nici nu-mi trecea prin gand ce poate sa-mi ofere viata si ca totul va fi doar o tainica poveste.