Pe vremea cand bunica traia!

Era ea , era bunica mea si toata lumea o iubea si o respecta. Majoritatea ai spuneau Madam'Blanaru. Nu era bunica mea adevarata, dar l-a crescut pe tatal meu caruia viata i-a daruit o alta cale pe care sa mearga .Bunica mea era de fapt sora mamei tatalui meu si care nu a avut alti copii decat pe tatal meu neadoptat .Pentru ca el a dorit sa-si patreze numele de la parintii sai naturali cu toate ca la vremea aceia nu avea mai mult de vreo 8 ani. Am scotocit printre amintiri si am mai aflat destule curiozitati de copil. Si totusi bunica mea era cea mai buna bunica din toate bunicile . La ea tot satul gasea ceea ce cauta ,dar ceea ce nu pot uita ca in fiecare buzunar al pestelcei pusa in fata in loc de sort ea avea tot felul de plante , seminte ,bombonele sau anafura.

Indiferent cu cine se intalnea pe strada, ea scotea din buzunar cate ceva pentru ai bucura pe cei care -i dadeau buna ziua.

Ce prune uscate facea si ce magiun bun in care adauga nuca si imi trimitea pe vremea cand eram in liceu. Dar cate lucruri frumoase imi amintesc despre ea , care ma facut sa inteleg ce este natura ,viata si ca ea ma iubea cu adevarat. .Imi placea sa o vad cum se gatea sa mearga la biserica si cum isi amintea cu drag de plimbarile pe care le-a facut in tinerete in Bucuresti. In timpul cand se odihnea taia mere in felii foarte subtiri si le punea la uscat pe o plasa impletita din nuiele de salcie ,din care noi copii furam crezand ca nu ne vede. .E prea tarziu pentru pareri de rau dar din asta am invatat ca pentru a trai vesnic trebuie sa-i iubesti pe toti cei din jurul tau si in special copiii. Atunci poate n-am gandit la fel ca acum dar privesc inapoi cu o mare bucurie si sunt mandra ca bunica mea a fost atat de buna. Ea se numea madam' blanaru iar pentru mama mea era" nineaca'" exact ca in Caragiale. Pentru tatal meu a fost" matusa".

Astazi ai daruiesc toate florile din lume. Ea mi-a daruit mult mai mult. Ba chiar si numele pe care il port.